(Re)Lecturi esenţiale: ,,Moara cu noroc ” de Ioan Slavici

           

            Ioan Slavici va rămâne în istoria literaturii române drept este  unul dintre cei patru mari clasici din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea,  alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi de I. L. Caragiale. Scriitorul s-a născut la data de 18 ianuarie 1848 – aşa cum se poate observa este aceeaşi lună ca şi Eminescu, chiar dacă cu trei zile mai târziu şi într-un alt an, dar  unul important pentru istoria ţării noastre.

          Şcoala o începe în satul natal de lângă Arad, Şiria, continuă apoi la Budapesta şi Viena, îl va cunoaşte pe Eminescu, la îndemnul căruia va începe să scrie; se poate spune că Mihai Eminescu a fost nu numai primul cititor al operei lui Slavici, dar şi cel care îşi va da seama primul de marele său talent potenţial şi îl va încuraja să scrie, să devină un scriitor îna devăratul sens al cuvântului.

          Cele mai cunoscute opere ale sale sunt romanul ,,Mara” şi nuvela ,,Moara cu noroc”; chiar dacă cele două opere aparţin unor specii literare diferite, roman şi nuvelă, se pot pune în relaţie din punct de vedere tematic: Mara este exemplul pozitiv, al omului de tip tradiţional, al ardeleanului care prin muncă cinstită reuşeşte să scape de sărăcie şi să devină o persoană respectată, datorită banilor pe care i-a strns, într-o lume rurală dominată de bărbaţi; Ghiţă, personajul principal al nuvelei ,,Moara cu noroc”, poate fi considerat exemplu negativ, al omului slab care deşi a fost cinstit, din cauza slăbiciunii sale morale se lasă ispitit de tentaţiile materiale şi îşi pierde treptat respectul semenilor, echilibrul moral şi în cele din urmă chiar şi viaţa.

            Opera ,,Moara cu noroc” este  o nuvelă – specie a genul epic de mai mari dimensiuni şi complexitate în raport cu schiţa şi mai mică decât romanul.

          Principalele trăsături ale nuvelei sunt: operă în proză cu un număr mai mare de pagini decât schiţa sau povestirea, în care există acţiune care se desfăşoară cu ajutorul personajelor în spaţiu, timp şi respectând momentele subiectului - expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul; principalul mod de expunere este naraţiunea, completată de dialog şi descriere; există un singur fir epic, mult mai concentrat decât în cazul romanului şi se pune accent mai mult pe prezentarea şi evoluţia personajelor decât într-o povestire.

          Din punct de vedere tematic, nuvele se pot clasifica astfel: nuvele istorice care au drept punct de plecare şi prezintă o întâmplare inspirată din trecut, spre exemplu ,,Alexandru Lăpuşneanul”; nuvele psihologice în care se acordă o mare importanţă elementelor interioare, gândurilor şi sentimentelor personajelor, spre exemplu ,,Moara cu noroc”; nuvele fantastice în care se combină elementele reale cu cele inventate, din sfera fabulosului şi există două planuri : real şi fantastic, spre exemplu ,,La hanul lui Mânjoală” de I. L. Caragiale sau ,,La ţigănci” de Mircea Eliade; nuvele filosofice – adevărate dezbateri pe marile teme existenţiale, spre exemplu ,,Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu; nuvele anecdotice în care naratorul foloseşte un stil plin de umor, spre exemplu ,,Cănuţă om sucit” de I. L. Caragiale. Din punct de vedere al curentelor literare, pot există mai multe tipuri de nuvele, spre exemplu renascentiste, romantice sau realiste.

          În ceea ce priveşte nuvelele lui Ioan Slavici, acestea au fost împărţite în două mari categorii, în funcţie de momentul scrierii lor: perioada de început – parţial idilică, în care tonul este unul optimist, de încredere în forţa omului de  a se perfecţiona şi evolua astfel încât să devină pentru ceilalţi un model de cinste şi de hărnicie. O operă reprezentativă pentru această perioadă este ,,Popa Tanda” în care un preot, mutat într-un sat numit simbolic Sărăceni, se comportă la început urât cu sătenii, îi critică în permanenţă, dar apoi îşi dă seama că nu aceasta este calea cea bună şi îşi schimbă comportamentul: îşi repară casa, îşi îngrijeşte pământul şi obţine cea mai mare recoltă, astfel încât oamenii trec de la invidie la admiraţie şi îi urmează exemplul, transformând treptat satul lor dintr-unul sărac într-unul bogat. Cea de-a doua etapă este cea a nuvelelor de tip realist, opera reprezentativă pentru această perioadă, pentru întreaga creaţie a lui Slavici, dar şi pentru nuvela de tip realist din istoria literaturii române este ,,Moara cu noroc”. Aceasta a fost publicată în volumul de debut intitulat ,,Novele din popor”, în anul 1881 şi este o nuvelă de tip psihologic deaorece se acordă o mare importanţă gândurilor şi sentimenetlor prsonajului principal.

Primul capitol constituie o dezbatere morală despre bine şi rău, iar cele două personaje, Ghiţă şi soacra sa, dobândesc o valoare simbolică, prein alegerile pe care le vor face. Prima fraza aparţine soacrei şi reprezinta teza morală a cărţii, la care subscrie şi autorul: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Din punctul ei de vedere, cel mai important lucru în viaţa unui om nu iî reprezinta banii, ci familia. Deşi recunoaşte că îi este greu să părăsească locurile în care a trăit toată viaţa, ea se declară hotărâtă să îi însoţească şi să le fie mereu alături.

 Din punctul de vedere al lui Ghiţă, a rămâne în sat înseamnă a fi în continuare sărac, el fiind dispus să rişte pentru a câştiga bani rapid şi a-şi schimba astfel statutul.

Dupa venirea lui Ghita, atmosfera se schimbă, iar oamenii încep sa vina cu plăcere acolo deoarece Ghita nu îi trata ca pe nişte clienti, ci asemenea unor prieteni de mult asteptaţi. La început, afacerea iî merge foarte bine, Ghiţă nu numai că va câştiga mulţi bani, dar va fi şi fericit pentru că întreaga familie îi este alături, îl înţelege şi îl apreciază.

În capitolul al III-lea se introduce în scena un personaj important pentru desfăşurarea acţiunii: un om mult mai bogat decât porcarii şi aspru de care „tremura toată lunca”. Intâlnirea dintre Ghiţă şi Lică înseamnă şi o primă confruntare, astfel, chiar dacă la început Ghiţă este uimit de aroganţa celuilalt, îşi revine treptat şi nu se lasă dominat.Rămaşi între patru ochi, Lică nu numai că nu îi plăteşte,  dar ajunşi în încăpere,îşi schimba radical comportamentul, devenind chiar ameninţător. A doua zi, Ghita va continua discuţia cu cele doua femei şi chiar dacă nu o numeste, el îi reproşeaza soacrei sale  indirect faptul că s-a amestecat în discutie dând informaţii unui străin. In aparenţă lucrurile revin la normal, dar în acelaşi timp, Ghita îşii va lua nişte măsuri de prevedere: cumpără două pistoale, angajează încă o slugă, dar si cumpără doi căţei, pe care încearcă să îi dreseze să asculte doar de el. Toate aceste masuri se vor dovedi inutile şi în cele din urma Ghiţă va ceda in fata lui Lica; prima tentaţie o reprezintă porcii pe care Lică i-a oferit în schimbul a ceea ce vor mânca şi bea porcarii lui.

Mai târziu, atunci când la han va sosi Lică, cârciumarul Ghiţă încearcă să îşi recupereze prejudiciul, dar Lica îl supune la un nou test: îi cere să îi dea toţi banii, promiţându-i ironic  că îi va da oricum mai mulţi decât a primit, dacă îi va merge bine. Lică îşi dă seama că Ghiţă nu va fi sluga supusă de care are nevoie din cauza orgoliului,  vrea să îl omoare, să ii ia banii şi să dea foc hanului. De data aceasta, norocul va fi de partea lui Ghiţă, mai exact, soţia lui, Ana, înţelege intenţiile lui Lică şi trimite sluga în sat, astfel încat toti oamenii să ştie că Lică a fost la han.

In timp relaţia dintre cei doi soţi se va deteriora tot mai mult:pe de o parte, Ana se îndepărtează de Ghiţă deoarece se simte jignită din cauza faptului că acesta nu vrea să îi împărtăşească gândurile sau să îi ceară părerea; pe de altă parte Ghiţă se îndepărtează de familie pentru că nu mai are curajul să le spună adevărul. Cârciumarul este un om dominat de două voci: dorinţa de a rămâne un om cinstit, respectat de cei din jur şi de familie şi dorinţa de a se imbogăţi căt mai repede. Aceasta ultimă voce devine cu trecerea timpului, tot mai puternică chiar dacă, la un moment dat el crede că a găsit o cale de mijloc care să îi permită să scape de Lică, dar  şi să păstreze banii şi lucrurile furate de acesta.

Planul sau va avea consecinte tragice: Ghiţă nu reuşeşte să îl prindă la han pe Lică cu lucrurile furate, dar nici nu poate să îşi ierte soţia pentru că l-a înşelat, scena ultimei întâlniri dintre cei doi fiind una emoţionantă: Ghiţă plânge, îşi face cruce, îi declară că o iubeşte mai mult decât orice pe lume, dar şi că nu o poate ierta; la randul lui, Ghiţă este pedepsit exemplar, fiind omorât de Răuţ – omul lui Lică. Iar acesta din urmă are şi el parte de o pedeapsă exemplară, aceasta fiind însă şi o dovadă a orgoliului său ieşit din comun: el preferă să moară decât să se predea lui Pintea.

Finalul aparţine aceluiaşi personaj care a apărut şi in incipitul operei, soacra formulând acum un avertisment moral adresat cititorului: „aşa le-a fost dat”.

          In concluzie, se poate spune că „Moara cu noroc” va rămâne în istoria literaturii române drept una dintre cele mai valoroase nuvele de tip psihologic.

(Re)Lecturi esenţiale: ,,Alexandru Lăpuşneanul”

(Re)Lecturi esenţiale: ,,Alexandru Lăpuşneanul” 

de Costache Negruzzi

          

           

            Costache Negruzzi va rămâne în istoria literaturii române drept unul dintre cei mai importanţi scriitori din perioada paşoptistă, alături de alte nume precum Vasile Alecsandri, I. H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu,  datorită operei sale ,,Alexandru Lăpuşneanul” – prima, dar, paradoxal, şi cea mai valoroasă nuvelă de tip istoric din întreaga evoluţie a literaturii române.

          Opera ,,Alexandru Lăpuşneanul” este  o nuvelă – specie a genul epic de mai mari dimensiuni şi complexitate în raport cu schiţa şi mai mică decât romanul.

          Principalele trăsături ale nuvelei sunt: operă în proză cu un număr mai mare de pagini decât schiţa sau povestirea, în care există acţiune care se desfăşoară cu ajutorul personajelor în spaţiu, timp şi respectând momentele subiectului - expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii,punctul culminant şi deznodământul; principalul mod de expunere este naraţiunea, completată de dialog şi descriere; există un singur fir epic, mult mai concentrat decât în cazul romanului şi se pune accent mai mult pe prezentarea şi evoluţia personajelor decât într-o povestire.

          Din punct de vedere tematic, nuvele se pot clasifica astfel: nuvele istorice care au drept punct de plecare şi prezintă o întâmplare inspirată din trecut, spre exemplu ,,Alexandru Lăpuşneanul”; nuvele psihologice în care se acordă o mare importanţă elementelor interioare, gândurilor şi sentimentelor personajelor, spre exemplu ,,Moara cu noroc”; nuvele fantastice în care se combină elementele reale cu cele inventate, din sfera fabulosului şi există două planuri : real şi fantastic, spre exemplu ,,La hanul lui

Mânjoală” de I. L. Caragiale sau ,,La ţigănci” de Mircea Eliade; nuvele filosofice – adevărate dezbateri pe marile teme existenţiale, spre exemplu ,,Sărmanul Dionis” de

 Mihai Eminescu; nuvele anecdotice în care naratorul foloseşte un stil plin de umor,

spre exemplu ,,Cănuţă om sucit” de I. L. Caragiale. Din punct de vedere al curentelor literare, pot există mai multe tipuri de nuvele, spre exemplu renascentiste, romantice sau realiste.

          ,,Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi este o nuvelă istorică deoarece are drept sursă de inspiraţie nişte evenimente reale, unele fiind consemnate în cronica istorică  a lui Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” şi are ca temă evocarea, prezentarea în mod artistic a unor evenimente din trecut, într-o viziune proprie care se desprinde la un moment dat de realitatea istorică. Ea a fost publicată în primul număr al revistei ,,Dacia literară”, în anul 1840 şi mai târziu, în anul 1857, în  singurul volum apărut în timpul vieţii scriitorului şi intitulat autoironic ,,Păcatele tinereţelor”.

          Din punct de vedere al structurii sale, această nuvelă este de tip clasic deoarece desfăşurarea acţiunii este una de tip liniar, se respectă momentele subiectului şi este formată din patru capitole, fiecare având  câte un motto semnificativ şi care are rolul de a trezi curiozitatea cititorului: ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..”; ,,Ai să dai samă, doamnă!”; ,,Capul lui Moţoc vrem...”; ,,De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”

            Din punct de vedere al modului de construcţie a personajelor, se poate vorbi de un text în spiritul literaturii de tip romantic - personaje excepţionale aflate în situaţii excepţionale şi  construite pe principiul antitezei, cel mai bun exemplu în acest sens fiind Alexandru Lăpuşneanul şi soţia, Ruxanda. Personajul principal, cel care apare în toare cele patru capitole şi în jurul căruia se construieşte întreaga acţiune, este Alexandru Lăpuşneanul, cel care după ce şi-a pierdut tronul din cauza trădării boierilor se întoarce în Moldova având sprijinul armatei turceşti.

          Nuvela  începe cu o prezentare a contextului istoric care are rolul de expoziţiune, dar  şi de a familiariza cititorul cu o epocă istorică de mult apusă şi puţin cunoscută. Cea mai importantă scenă din primul capitol rămâne însă întâlnirea dintre Alexandru Lăpuşneanul şi solia celor patru boieri formată din  doi ,, mai bătrâni” – Moţoc şi Veveriţă şi doi ,,juni” – Spancioc şi Stroici. Domnitorul caută să dea legitimitate acţiunilor sale, şi motivează revenirea la tron prin faptul că a auzit de problemele, de ,,bântuirile ţării” şi a venit deoarece ştie că întreaga ţară îl aşteaptă ,,cu bucurie”. Singurul care  are curajul să-l întrerupă şi să-l contrazică este Moţoc, boierul cel mai în vârstă, dar şi cel mai influent dintre ei; replica dată de Alexandru Lăpuşneanul va fi una pe măsură, plină de aroganţă şi rămasă celebră peste timp şi care a fost aleasa de autor şi ca motto: ,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..” Chiar şi numai aceasta este suficientă pentru a scoate în evidenţă principalele sale trăsături:un om orgolios, arogant, egoist şi care este decis să-şi atingă scopul prin orice mijloace. Ceilalţi boieri încearcă şi ei să-l convingă să renunţe la dorinţa de a se întoarce pe tronul Moldovei, dar fără succes, ei reuşind doar să-l înfurie şi mai mult. După plecare acestora, singurul care rămâne este Moţoc, cel care face o ultimă încercare, dar de data aceasta nu pentru a a-l convinge să renunţe la tron, ci să vină în ţară fără armata turcească care va  distruge ţara. Nici de data aceasta Alexandru Lăpuşneanul nu va fi impresionat de argumentele patriotice aduse de Moţoc şi îi face o contraofertă: nu îl va omorî, nu îi va confisca averea şi va primi chiar şi o funcţie importantă căci îi este ,,trebuitor”. Moţoc este şi el un bun negociator, un om cu multă experienţă care ştie să înţeleagă dincolo de cuvinte, de aceea nu se lasă intimidat de tonul agresiv al domnitorului, iar gestul său de primire  a propunerii este unul simbolic care înseamnă nu numai acceptarea trădării, dar şi a acceptării lui Alexandru Lăpuşneanul ca domnitor; de data această, naratorul care este în general obiectiv şi nu se implică afectiv, folosind un ton neutru, face de data aceasta o excepţie: ,,îi sărută mâna, asemenea cânelui care, în loc să muşce, linge mâna care-l bate” Din aceasta scena reies principalele trasaturi de caracter ale domnitorului: arta de a manipula oamenii, hotărârea de a-şi atinge scopul prin orice mijloace, orgoliul de a avea ultimul cuvant.         

          După revenirea la tron, el se va răzbuna exemplar  nu numai pe boierii care l-au trădat în prima domnie, dar şi pe cei bănuiţi de a pune la cale un complot împotriva sa: îi omora ,, din când în când”, iar pentru a-i impresiona pe boierii rămaşi in viaţă, obişnuia să apună în poarta palatului capul celui ucis, împreună cu o hârtie pe care era notată vina sa „fie ea adevărată sau plăsmuită”, fapt care arată subiectivitatea actelor sale. Un alt mijloc prin care reuseste să îi ţină sub teroare îl reprezintă grupul de mercenari folosiţi pentru a-l apăra, dar şi pentru a pedepsi pe orice boier care ar fi avut curajul să i se împotrivească. Cea mai importantă scenă a celui  de-al II-lea capitol rămâne însă întâlnirea dintre domnitor şi soţie, cea care deşi în aparenţă este un personaj slab, dar care aflată şi ea într-o situaţie limită ( nu vrea ca Dumnezeu să o considere şi pe ea vinovată moral pentru crimele soţului) îl pune şi pe el, ca în orice operă scrisă în spiritul literaturii romantice,  într-o situaţie limită: acesta trebuie să aleagă între  a o omorî sau a-şi schimba comportamentul şi a înceta să-i mai omoare pe boieri.

Alexandru Lăpuşneanul este, mai ales în capitolul al III-lea, ,,un artist al disimulării ca principele lui Machiavelli, un soţ delicat şi un domnitor cu gustul protocolului, care încearcă a da chiar măcelului aspectul unei ceremonii spectaculoase:

el pune să se arunce trupurile celor ucişi şi aşază capetele tăiate în forma unei piramide, ca să ofere soţiei un leac de frică.”¹ De asemenea, o altă scenă semnificativă pentru caracterul său este discuţia cu  Moţoc; domnitorul îl întreabă dacă a procedat bine ucigându-i pe cei 47 de boieri, iar Moţoc dând dovadă de slugărnicie, nu numai că îl aprobă, dar îi spune că de mult se gândea să îi sugereze chiar el să facă aşa ceva. Toate acestea vor fi inutile pentru că Moţoc va fi şi el omorât, dar nu de către domnitor, ci de mulţimea nemulţumită şi  adunată din curiozitate la poarta palatului.

Pentru prima dată în literatura română este prezentat un personaj colectiv – mulţimea, cea care la început nu ştie ce să ceară, dar care apoi va deveni un singur glas care va striga „Capul lui Moţoc vrem...”  Domnitorul dă şi de această dată dovadă de o cruzime diabolică, pe de-o parte respectându-şi promisiunea de a nu-l omorî el pe boier, dar atingându-şi şi celălalt scop: răzbunarea şi o pedeapsă exemplară pentru cel din cauza căruia şi-a pierdut prima dată tronul.

Finalul nuvelei este în spiritul ideologiei de tip romantic: personajul care este simbolul răului se îmbolnăveşte, dar, înainte de a muri, va fi şi el pedepsit pe măsura faptelor sale. Acest ultim capitol conţine două scene impresionante, specifice literaturii de tip romantic, prima fiind cea în care doamna Ruxanda trebuie să aleagă între datoria de mamă, şi datoria de soţie, iar după ce îl otrăveşte, ea regretă şi îi acuză pe cei care au sfătuit-o astfel pentru crima comisă. Şi mai impresionantă rămâne însă scena uciderii domnitorului de către cei doi boieri, Spancioc şi Stroici care îl obligă să înghită şi restul de otravă, deschizându-i gura cu cuţitul; aceştia au un rol simbolic, ei nu se răzbună în nume personal, ci reprezintă mâna destinului care pedepseşte în numele tuturor celor ucişi sau chinuiţi.

Ultimele doua fraze au rol de concluzie şi aparţin naratorului, acesta precizează faptul că Lăpuşneanul a lăsat ,,o pată de sânge în istoria Moldovei”, un alt element de subiectivitate din partea naratorului, care însa, în restul textului, păstrează o notă de obiectivitate.

 În concluzie, după lectura textului, se poate spune că această nuvelă,  aşa cum remarca G. Călinescu, ,,ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.”²

BIBLIOGRAFIE & NOTE:

1. AL. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, 1982, p. 72;

2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982, p. 216.

De ce... 5 mai...

Nu mai e de mult la modă să ai un blog ... aşa că  m-am decis să-mi fac şi eu unul...
 Desigur e şi un cadou... Poate îl voi folosi...